vineri, 4 decembrie 2015

Azi, Mariei-Magdalena

Azi puritatea rar mai este pură,
Pândiţi suntem şi-n vise de păcat,
Diversitate-i singura măsură
Ce ne-o-nsuşim în mod deliberat.

Gustul îl ştim şi-i dăm mereu crezare,
Ne îmbătăm şi spunem că-i un joc,
Uităm că viaţa trece la-ntâmplare
Şi-o mergem cu un pas bătut pe loc.


Mariei- Magdalena-i ştim povestea
Şi cât în obicei s-a înrobit,
Pe cât de mult i-a mers în lume vestea,
Şi cât de mult schimbarea şi-a dorit.

Răspunsul azi nu-şi ştie întrebarea,
E doar o constatare prin urmări,
Ce pune în dezbatere onoarea,
Ca sens al prea-ntâlnitei dedublări.

Teama o ştim, dar tot trăim cu teamă,
Că fără mască nu ne-ar fi uşor,
Că nimeni, altfel, nu ne ia în seamă,
Dacă n-avem ceva atrăgător.


Mariei-Magdalena-i ştim povestea
Şi cum, să se îndrepte şi-a dorit,
Pe cât de mult i-a mers în lume vestea,
Şi cum, într-un sfârşit, a izbândit.

A fi aproape, azi, se defineşte
Prin fapte cu vădit real folos,
Şi care cu un preţ, se răsplăteşte,
Bănesc, material sau amoros.

Mereu găsită e singurătatea
Liniştitoare şi de bun augur,
Şi cadru ce convinge libertatea
Să nu se mărginească pe contur.


Mariei-Magdalena-i ştim povestea
Şi când, într-un final a izbândit,
Pe cât de mult i-a mers în lume vestea,
Şi când, crezând, în pace s-a sfârşit.

marți, 20 octombrie 2015

Cale de departe, spre mai departe

Avem trecut, avem prezent, şi va urma să avem viitor. Mereu avem însă lipsă de ceva, iar acel ceva nu îl putem, indiferent de ceea ce facem, indiferent ce căi căutăm, avea. Acel ceva este parte din noi, dar care nu poate fi azi, acum, înfăptuit, Acel ceva nu este o simplă faptă, aşa cum ar fi un simplu lucru, acel ceva e ceva care mereu, tot mereu, se face, prin trecerea prin prezent înspre trecut. Mereu depinde de ceva, de ceea ce se întâmplă imediat, în trecerea, prin întâmplarea imediată înspre următorul imediat, continuând înspre eternitate. Ne lipseşte, totdeauna prezentul următoarei clipe, viitorul...
Azi, mai mult poate, ca niciodată, trăim una din cele mai mari paradigme: fugim, cu viteze cât se poate de mari înspre viitor şi fugim, cu aceeaşi sau chiar mai mare repeziciune, după aflarea, ştiinţa sau cunoaşterea adevărului. Marea fugă ne fură de simţiri, ne pune trăirile la colţ şi, pentru a suplini pierderea, întru a nu decade în mândria noastră de proprii stăpânitori, ne îndatorăm, în contul veşniciei, mersului involutiv. Azi ştim mai multe dar cunoaştem tot mai puţine, iar înţelesurile, aproape cu totul, ne scapă. Căutăm explicaţii, nu ne mai putem explica nimic, dar avem pe buze scuza că nu avem timp de a mai căuta explicaţii. N-avem timp să înţelegem de ce ne naştem, de ce trăim, de ce vrem, prin copii, în această lume să lăsăm o urmă... N-avem timp să mai înţelegem noi, aşteptăm de la alţii explicaţii, de ce unele sunt într-un fel, altele în alt fel. Nu mai avem timp nici să înţelegem că lângă noi sunt oameni care îşi fac timp să înţeleagă, care ne pot explica... ei sunt deja etichetaţi şi, de multe ori blamaţi, fiind prea aproape ca să înţelegem că că ei pot înţelege...
E, firesc, un drum, nevăzut, însă asemenea cu unul pe care îl mergem, viaţa. Ştim de unde venim, ştim unde am ajuns, alţii, fără ca noi să le spunem, nu au de unde să ştie de cât de departe sau de aproape venim, cât de departe este departele sau cât de aproape este aproapele... Prin viaţă este la fel; este la fel... doar dacă vrem să înţelegem. Numai noi ştim care au fost realităţile vieţii noastre, numai noi putem să întregim corolarul care ne defineşte în faţa oricui. Numai noi, noi putem şti întregul, fiindcă oricare alţii nu pot să vadă decât fapte şi urmări, zbaterile şi tot ceea ce e în minte şi în suflet, sunt transparente numai în măsura în care le putem asocia cuvinte care să le cuprindă întru totul. Ceea ce am fost rămâne, oricum, o etichetă pe care o pun alţii, dinamică şi mereu cu amprenta celorlalţi. Cu adevărat numai noi ştim şi ce am fost, şi cine suntem, şi de unde am plecat, şi cum ne este mersul, şi încotro am vrut să mergem, şi încotro, după atâta deja mers, vrem să mergem.
De unde venim şi cât de departe venim, azi sunt doar întrebări pe care puţini le mai pun şi puţini şi le mai pun. Greu chiar, imposibil nu e deloc greşit a se spune, este ca într-o lume prinsă în corzile materialismului pe care are curajul nebunesc şi puterea drăcească de a-l nega, este ca altfel decât depărtarea care se măsoară, în realităţi sau raportată la un timp relativ, şi relativ nu prin simţire, ci prin comparaţie cu ceea ce realul, materialul pune la dispoziţie sau omul şi-l permite. Şi toată nerăbdarea de care dăm dovadă pe ceea ce materialul ni-l pune la dispoziţie se bazează. De mirare este faptul că încă nu s-a ajuns la dorinţe de a exista metode de grăbire a zămislirii unui copil. Mă gândesc uneori că, fără a se recunoaşte, materialul, în această “cauză”, se ştie învins, cu mâinile legate...
Ne grăbim, ne grăbim firesc, dar tot mai mult ne grăbim înspre nefiresc. Graba strică toată treaba, cea mai mare dintre ele fiind viaţa... Şi ne tot grăbim, ne tot grăbim şi uităm încotro ne grăbim, şi graba ne face să trecem pe lângă detalii fără să ne mai pese, trecem de ele uitând să înţelegem ceva din ele. Din grabă nu mai învăţăm decât, eventual, din cele scrise, nu mai învăţăm din greşelile altora dar, şi mai absurd, nici dintr-ale noastre. Nici lenea, nici prostia, nu sunt adevratele motive ale lipsurilor din ale ştiutelor, ci această mare, nebunească, neomenească grabă!
Grăbiţi fiind, am devenit nişte rătăciţi şi persistăm în a rătăci. Graba e efectul fricii pe care o trăim şi insistent vrem să o o trăim, ca prin ea, prin modul în care ne face să ne manifestăm, să dovedim preocuparea pentru viaţa de zi cu zi, interesul pentru bunul mers a toate. Frica, frica de moarte, fie ea de cum ar fi să fie, firească sau doar a unor mofturi sau năravuri, e omniprezentă. Vinovaţi suntem noi, oricât am căuta altceva... Spunem că e viaţa, spunem că e societatea, spunem despre faptele altora că ne fac să trăim cu frică, dar trebuie să privim înspre noi. Să privim spre noi şi să ne reamintim cine am fost, cine suntem, ce am fost, ce suntem, de unde venim, unde am ajuns, de cât de departe venim şi ce înseamnă aproape...
Îşi au rostul lor vorbele vechi, dar nici de ele să ţinem seama, graba nu ne lasă. Însă grăbiţi suntem să uităm de unde am plecat, grăbiţi suntem să ştergem orice urmă din trecut. Ne este frică de trecut din acelaşi motiv: pentru a nu recunoaşte că, sub sabia grabei, o sabie mai ameninţătoare decât sabia lui Damocles, ne-am prins în hora unor fapte ce numai mintea de pe urmă a vrut să le înţeleagă. Şi ne mai este frică de trecut pentru că, din grabă, nu ne permitem răgazul de a ne reaminti şi, dacă ar fi nevoie, povesti altcuiva care, ca şi noi, grăbit fiind, nu-şi face timp nici să asculte, nici să înţeleagă. Ne mândrim, uneori, că am putut să luăm omul aşa cum este (un mod extraordinar de bun) dar nu ne mai trebuie să înţelegem că aşa ne-am aventurat pe calea primejdiei care stă la pândă, pentru că nu am înţeles niciodată de ce este aşa cum este. Am preferat să ne aratăm tuturor, inclusiv nouă înşine, că suntem oameni slabi, fără puterea de a ne asuma eventuale şocuri, conflicte cu principiile noastre, considerând că aşa am ajuns la nivelul în care nu avem prejudecăţi şi nu emitem judecăţi, însă adevărul e că nu suntem deloc liberi, că judecata omului nu este ceva ce lipseşte cu desăvârşire. Fiindcă fără a judeca faptele, nimic nu se face înţeles, şi nimic nu este acceptat. Se judecă în mod tacit, se pune o etichetă, chiar inconştient pe om, al prezentului sau al trecutului şi, în grabă, se vrea a se merge mai departe!
Dacă am vrea să stăm, dacă e nevoie chiar strâmb, pentru a judeca drept, am căuta să ştim, aşa cum căutăm drumurile mersului, cât de departe se vine în acest prezent, cât şi cât de greu a fost drumul vieţii. Câţi paşi au fost făcuţi şi cum au fost făcuţi, dar mai ales de ce au fost atâţia şi aşa făcuţi. Trebuie să nu fim cei care oligăm pe alţii, ori chiar pe noi, să se dezică de ceva... Şi vom găsi că puţini vin de aproape, chiar dacă nu foarte mulţi vin de prea departe şi foarte departe. Vom găsi paşi vruţi şi paşi nevruţi, paşi mânaţi de firesc, ori de dorinţă, sau împinşi de la spate, paşi opriţi, ori de alţii împiedicaţi. Vom găsi departele în realităţi, ori în înţelesuri, iar acolo unde nu putem cuprinde nici cu gândul, îl vom găsi în ceea ce face să se spună că cineva, acel care are acolo departele, este cu ceva mai mult decât ceea ce deja e mult. Nu îmi vine să fac referire la aproape, fiindcă aproapele se arată, repede singur.
După cum bate vântul se mişcă frunzele, nu însă la fel şi copacii... Frunzele, se ştie destul de bine, stau agăţate, nu au rădăcini. Dinspre departe, ca timp, vin copacii, nu frunzele care sunt, mai totdeauna, reprezentatele efemerităţii. Înţelegând rostul copacilor, se poate să existe şi înţelegerea acceptării necondiţionate a frunzelor de a nu avea puterea de a sta neclintite, când vânturile le biciuiesc. Multe sunt şi faptele omului care stau la dispoziţia efemerităţii... Dacă rădăcinile nu au fost lăsate la o parte, se clatină coroana, se clatină copacul, dar nu se mişcă din loc, nu se apleacă, nu face plecăciuni şi închinăciuni unei realităţi trecăoare. Oamenii s-au dedat la năravul de a-şi tăia rădăcinile, de a se dezice de ele, dar nu au luat aminte la mai multa repeziciune cu care se ivesc, din senin, furtuni. Acela care-şi neagă rădăcinile, trecutul său şi al neamului său, ajunge să fie îngenuncheat şi folosit de către oricine, ba chiar el, neavând pe ce se sprijini, zice că-şi găseşte sprijin în ceea ce este, ajungând să pună preţ pe ceea ce este el, sau parte din el, vânzându-se. Chiar şi cei care vin de foarte departe – deşi rar se întâmplă – de nu îşi ţin tolba trecutului legată, întru totul ca cei care n-au învăţat rostul memoriei, ajung.
Vom avea viitor, dar viitorul nu este, în nici un fel rupt de trecut. Previzibil este viitorul, dacă trecutul nu este, din mândrie, aruncat la gunoi, însă cu totul imprevizibil este pentru cei care îşi neagă faptele, ba chiar ajung la negarea numelui.
Ca să nu mai fie multă bătaie de cap cu ale unora căutări despre mine, am ales să las, pentru uşor înţeles, spus, aşa cum mi-a fost mie dat să spun, atunci când faptele erau fapte, ori mai târziu, când ele îşi căutau un loc înspre adormire, sau când mi se făceau oglindă, pentru a-mi avea înţelesuri, câte ceva, relevant mie, din viaţa mea. De-aceea am readus poezii ale trecutului şi pus alături de cele ale prezentui. Clipei de faţă nu-i pot cere să arate elocvenţe, clipa de faţă este un reper, faţă de ea, cei ce vor a înţelege, vor puncta aproapele sau departele meu, sau poate chiar îmi vor înţelege motivaţia pentru care spun, din când în când, poveşti despre acasă, acel acasă de nicăieri aici, ori de ce câteodată zic de întâmplările care îşi au trecut, venind dinspre viitor, dorindu-se făptuite. Eu unul nu am cum să fug de realitatea mea, şi, oricât de departe îmi este să simt departele drumului meu, ştiu că, e firesc să merg mai departe, oricum...

miercuri, 14 octombrie 2015

Fine dezacorduri

Trăim pierduţi în lumea de iluzii,
Ne văd copacii, goi, sub clar de lună,
Ascunşi în haine pline de confuzii,
Şi doar ce vrem se-apucă să ne spună.

Seducătoare-i umbra unor focuri
Ce ard furtuna razelor de soare,
Dând nume unor părăsite locuri
Desprinse din poveşti nemuritoare.

De la-nceput noi vrem să ştim finalul,
Şi tot grăbim motivul spre-mplinire,
Chiar dacă măsluim concret banalul,
Numindu-l o secvenţă de iubire.

Cărările se pierd între apusuri,
Privindu-se-ntr-a nopţilor oglindă,
Făcând din vise pragul dintre visuri
Când somnul vrea trăirea să cuprindă.

Pian cu multe fine dezacorduri
Ne este viaţa… Pură întâmplare,
Ca şi un val redus, între fiorduri,
La simpla-i amăgire că e mare.

Ne este traiu-n sine iluzoriu,
Cu ancore constrânse de regrete
De-a-ncetini deriva-n derizoriu,
Şi eludarea faptelor concrete.

luni, 12 octombrie 2015

Mai departe, oricum

Te-am întâlnit… Erai ca orice fată…
Prin părul tău o rază rătăcea,
Şi-n ochi ţi-avei o lacrimă curată,
Ce-n noapte cu o stea se confunda.

Sub talpa ta se mistuia o cale
Ce nu ştiam că drum ni se vroia,
Doar te priveam mergând parcă agale
Cu teamă de eternul "va urma".

Am vrut să ştim cum trece înserarea
Dacă-o-trăim nepăsători de ea,
Dacă lăsăm deoparte depărtarea
Şi vrem tăcuţi a ne împreuna.

Doar ochii tăi, nevinovaţi, prin noapte
Mi-au spus că e firesc a se-ntâmpla
Minunea ce-ai rostit-o printre şoapte,
Şi ne-ai făcut pe noi părtaşi la ea.

În zori de zi, plecai fără te teamă,
Ca să te-ntorci când iar se va-nsera,
Ştiind speranţa mea care te cheamă,
Într-un perpetuu, nobil, "va urma"!

Şi-a fost din nou o seară, altă seară,
Venirea ta mereu o-nsenina,
Nici luna nu voia să mai rasară
Decât când tu te oglindeai în ea.

Zorii de zi veneau în grabă mare,
Uitai să-mi spui că nu mai vrei pleca,
Privindu-te, n-aveam nici o-ntrebare,
Vedeam dorinţa în privirea ta.

Te întâlnisem cândva, într-o noapte,
Când luna alte drumuri mi-arăta,
Mi-am amintit când, iarăşi, printre şoapte
Mi-ai spus că multe, tot mai multe vor urma…

sâmbătă, 3 octombrie 2015

Dimineaţă fără suflet

În ziua ce va fi să se arate
De nu mă veţi mai şti pe nici un drum,
Nu vă-ntrebaţi nimic, dacă se poate,
Priviţi firesc plecarea-mi în postum.

Chiar dacă amintirea mea persistă
Şi lacrima din ochi va vrea să cadă,
Gândiţi-vă că cel ce-a fost există,
Doar s-a-mbrăcat în falduri de zăpadă.

Şi fiind plecat spre lumile eterne,
Prin labirintul vieţii s-a-ncurcat
Cu amintirea unor vechi taverne,
Pe un hotar de lacrimă udat.

Şi-apoi să vă-mpăcaţi cu gândul rece,
Că-mi este chipul plin de tonuri stinse,
Că pot chiar şi izvoarele să sece,
Când pe pământ cad ceruri albe, ninse.

Îmi voi păstra speranţa de dreptate,
Lăsând-o-n tot ce poate dăinui,
Ca să-mi trăiesc deplina libertate
Consensual cu felul de a fi.

Dorinţa-mi e, și veșnic va rămâne,
Să-mi fie drumul fără gând de lacrimi
Şi numai apa-n curgere să-ngâne
Această viaţă de iubiri şi patimi.

duminică, 20 septembrie 2015

Somn

N-am mai ştiut nimic, am adormit,
Dormeam în ritm de treceri, monoton
Şi dintr-odată somnul m-a trezit
Ca să cobor pe-al gării, trist peron.

Dar parcă tot dormeam şi pe peron,
Simţind în vis un gust de cer, amară,
Şi că priveam din ultimul vagon,
Că trenul nu opreşte-n nici o gară.

Nu mai ştiam ce gânduri m-au pornit
Să bat, întreaga noapte lungul drum,
Simţind că sunt extrem de obosit
Când paşii îmi călcau al urmei scrum.

Şi-n jurul meu vedeam a fi doar scrum,
În scrum voia şi lacrima să-mi cadă,
Nimic nu mai vedeam, vedeam doar fum,
Ştiam că totuşi merg pe-o veche stradă.

Şi-am mers dormind, prin pieţe, fără rost,
Voind s-accept că dorm pe mese reci,
Că sunt, din nou, acel care am fost
Când unii mi-au strigat, în cor, “Să pleci!”

Şi am plecat cu un bagaj banal,
Cu ochii duși, grăbiţi, în altă lume,
Cu tot trecutul meu sentimental,
Voindu-mă pierdut cu tot cu nume.

Plecam să fiu mai mult nevăzător
A toate câte n-aveau înţeles,
Să las pierdute umbrele-n decor
Pe drumul lor spre un profund regres.

Astfel plecam şi încercam să dorm
În alte locuri, chiar în alte pieţe,
Să pot uita dezgustul meu enorm
Ce sufletu-mi făcea să se îngheţe.

Şi de-aş putea, aş mai pleca o dată,
Prin ger, prin ploi, prin viscol, prin furtună,
Ca să nu ştie nimeni, niciodată,
Că-mi este dor să dorm sub clar de lună...

sâmbătă, 19 septembrie 2015

Aritmetica pe cuţit

Ar zbura catre o stea
Litera ce ne tot vrea,
Aruncând restu-n neant...
Rest total, neimportant.
Două căi mai am... Răzleţe,
Care-ncearcă să mă-nveţe
Să mă-ncred în infinit
Ca-ntr-o lamă de cuţit.

De la Ceruri la Pământ,
Timpul e doar un cuvânt,
Care dă-nţelesuri noi
Faptelor ce vor război.
Litera se vrea comună,
Dar se-ascunde de minciună
Inventând un infinit
Chiar pe vârful de cuţit.

Noaptea-i lacrimă şi basm
Exilată de fantasm
Numărând din doi în doi,
Şi pe noi, utând de noi...
Clipa nopţii-i peste clipă,
Infinit înspre risipă.
Plus şi minus infinit...
Aspre muchii de cuţit.