duminică, 28 decembrie 2014

Absent nemotivat

Noaptea se trece ca un râu de smoală,
Luna-i ascunsă, parcă dinadins,
Nu simt nimic, simt numai perna goală,
Rătăcitor mă simt, ca un învins.

Mă simt, cu totul, scufundat în beznă,
Mă-mpiedic uneori de câte-un gând,
Un demon mi se-agaţă de o gleznă,
Iar îngerii stau pe la geam plângând.

Câte o rază vine de departe
Şi pe pereţi, jucând intermitent,
Noaptea mi-o rupe-n două şi desparte
Gândul de vis, trecutul de prezent.

Caut de toate, printr-o amintire,
Găsesc frânturi de gând înălţător,
Şi drumu-mi ocolit printr-o pornire
Ce m-a făcut mereu căutător.

Nu am fugit de fapte niciodată,
Doar uneori am mai întârziat,
Sunt vinovat, nu viaţa-i vinovată,
Că azi îmi sunt absent nemotivat.

Sunt uneori, cuprins de îndoială,
Sunt amalgam bizar de contradicţii,
Că, reluând, haotic, o greşeală,
Sunt la cheremul multor interdicţii.

Şi noapea-i neagră, chiar şi luna-i nouă,
Perna e udă... Cred c-afară plouă...

duminică, 21 decembrie 2014

Mic dicţionar

Când viaţa se înnoadă şi deznoadă,
Esenţialul trece-n înţelesuri,
Neînţelesul îşi găseşte sensuri
Şi toate se-mbulzesc a fi dovadă.

Tăcerea e un vis urât, de groază,
Cu gânduri care zboară stoluri, stoluri,
Şi mintea-şi face armă din simboluri
Care ucid orice-nceput de frază.

Tăcerea dintre noi e bob-zăbavă
Care dă foc fireştilor emoţii
Şi, la pachet, ca marfa la promoţii,
Degrabă pune-n suflete otravă.

Cuvintele sunt picături de rouă
Ce viaţă dă petalelor de flori...
Rostindu-le, descoperim comori
Şi viaţa o-mbrăcăm în haină nouă.

Cuvântul spus e ca o simfonie
Armonizată-n game şi acorduri,
Ce-n liniștea adâncilor fiorduri
Se-arată în măiastra-i simetrie.

Iubirea e un tot născut din toate,
Nu-i marfa ce o vând, în târg samsarii,
E o simţire ce, topind gheţarii,
Din piatră seacă apă vie scoate.

Iubirea e puterea de a trece
De orice piedici, chiar de pragul morţii,
De-a face într-o zi cât alţii-n zece,
Şi-a izbândi oricum ar cade sorţii...

Fără iubire-i mare sărăcia,
Săraci ajung cei ce nu pot iubi
Şi mor, nemaiavând de ce trăi,
Avându-şi deja moartă bucuria.

duminică, 7 decembrie 2014

Neclarul clar

Acum, când mulţi, văd clar aceasta viaţă
Că trece fără a-şi avea motiv,
E timpul de-a da cărţile pe faţă
Şi-a nu vorbi de ea rezumativ.

Un mare nefiresc se vede-n toate
Absurdul în trăiri s-a cuibărit,
Pe cel nedrept minciuna drept îl scoate
Şi-i condamnat acel ce e cinstit.

Zilele-s grele, altele mai grele
Prin toate se arată a veni,
Cei ce fac bine, făcători de rele
Sunt arătaţi de cei ce-atât pot fi.

Dorinţele cu viaţa n-au a face,
Sunt mai de preţ şi puse mai presus,
Războaiele se fac pentru o pace
Aducătoare de dureri în plus.

De toate ştiu cei ce nimic nu-nvaţă,
Cei învăţaţi sunt cei mai criticaţi,
Se cumpără, se vinde, ca la piaţă
Unii se vând, voindu-se bogaţi.

Puţine fapte, vorbe la grămada,
Dar şi în vorbe mulţi la-ntors o dau,
Mulţi se aduc pe sine ca dovadă...
Li-i de ajuns... De unde lua, nu au.

Ce nu-i ştiut mereu se presupune,
Puţini la-văţătură îşi vor spor,
Părerea mulţi şi-o dau, voind a spune,
Că şi un drum prin gropi este uşor.

Esenţa la nimicuri se rezumă,
Absurdul ne-a rămas primordial,
Şi-i postulat că doar ce se consumă
E valoros şi, clar, esenţial.

joi, 4 decembrie 2014

Totuşi, ştiu

Ceru-i de plumb... Afară simt că plouă,
Şi plouă şi în sufletu-mi pustiu,
Lacrimi de dor cu-n vag parfum de rouă
Îmi spală ochii ca, văzând, să ştiu...

Cândva, trăite clipe împreună
Le-am vrut furate trecerii-n zadar,
Azi, amintirea lor, inoportună,
Împarte timpu-n dulce şi amar.

Şi nu mai știu dacă e luni sau miercuri,
Nici dacă ceru-n nori s-a îngropat,
Dar văd, pe luciul apei, numai cercuri...
Şi astfel ştiu că nu a îngheţat...

Umblu, desculţ, în fiecare seară
Pe-aleile din sufletu-mi tăcut,
Melancolia-mi cântă la vioară,
Iar eu îi cer trăiri cu-mprumut.

Acum adun firimituri de vise
Rămase-n pliul unor amintiri,
În timp mă-ntorc, şi faptele promise
Sunt doar însemnul unor rătăciri.

Şi nu mai ştiu dacă e marţi sau vineri
Când ceasu-n turn dă veste că-i târziu,
Dar văd că-n amintire suntem tineri...
Şi văd că, a iubi, eu totuşi ştiu...

duminică, 16 noiembrie 2014

Măşti şi vise

În miezul nopţii te-ai gândit să chemi
Un meşter să-ţi cioplească un alt chip. ..
Ca altfel fiind să poţi să nu blestemi
Oglinda ce te-arată de nisip...

Iţi cauţi o clepsidră să te cearnă
De tot ce azi nu vrei să fi trăit,
Cu teamă că, prin viscolul din iarnă,
Vei trece, insă mult prea urâţit.

S-a prăfuit tăcerea aşteptând
Ca să te-aduci şi înapoi din vis,
Şi se spărgeau clepsidrele, pe rând,
Simţindu-te, cu totul, indecis.

De-atatea maşti ce porţi şi-n vis te temi,
Priveşti oglinda vieţii fără chip,
Ţi-a mai rămas, în miez de zi să chemi
Pe cel ce-ţi vinde vise de nisip...

vineri, 24 octombrie 2014

Altfel, vorba

Vorba lungă-i sărăcie goală,
Cei ce tac nu prea se-mbogăţesc,
Prostul este prost, chiar dus la şcoală,
Orbii văd ce alţii nu zăresc.

Vorba la-ntâmplare răscoleşte,
Cei ce mult gândesc doar rău îşi fac,
A greşi e totuşi omeneşte,
Muţii multe spun chiar dacă tac.

Vorba fără sens înnoadă viaţa,
Cei mai răi sunt mari judecători,
În lumină-i sclipitoare gheaţa,
Prea-avuţii-s cei mai mari datori.

Vorba pe ascuns tăcut omoară,
Cei ce tot ascultă puţin ştiu,
Unii cred că umbra şi-o măsoară,
Alţii-şi fac, încă de vii, sicriu.

Vorba grea speranţe, chiar, destramă,
Cei cu gând ascuns pun beţe-n roţi,
Cei nebuni se vor luaţi în seamă,
Ei se cred a fi mai buni ca toţi.

sâmbătă, 11 octombrie 2014

Vorbă dinspre amintire

Plecând, mi-am stins şi ultima privire
Lăsându-mă aşa cum am mai fost,
Mi-ai ars în foc speranţa de-mplinire
Să-mi aminteşti că încă am un rost.

M-ai tot împins să mă întorc acasă,
Şi-ai vrut să cred că asta-mi e sortit,
Chiar de-ai ştiut ca viaţa mă apasă
Cuvinte fără noimă ai rostit.

Te-ai tot ascuns de mine în tăcere,
De multe ori căzută te-am văzut,
Căzând loveai în mine, cu putere...
M-am ridicat şi iarăşi ai căzut...

Am tot păşit pe marginea furtunii,
În căutări de drum spre paradis,
Un joc în care ne vindeau nebunii,
Iar noi ne îndreptam înspre abis.

Trecând hotarul dinspre azi spre mâine,
Se auzea ecou nedesluşit,
Un urlet, nu lătratul unui câine,
Ori poate chiar destinul, răguşit...

Înspre plecare

Într-un timp al marilor dezastre
Am să plec, din lume, înapoi,
Sus, acolo, dincolo de astre
Unde loc au unii dintre noi...

Timpul, pe aici, se-mparte-n zile,
Pe acolo-i dat doar de trăiri,
Doar aici trăirile umile
Unii spun că s-ar numi iubiri!

Rosturi nici speranţa nu mai are
Apa din fântîni e cu noroi,
Drumul s-a-ngustat, e doar cărare,
Nu mai pot pe drum să meargă doi.

Omenia-i pusă în blazoane,
Are sens de podium şi decor,
Chiar şi ea, mai nou, e după toane,
Uneori cu scop nimicitor.

Preţ se pune pe singurătatea
Care dă desfrâului idei,
Mulţi acum văd astfel libertatea,
Şi aşa se vor multe femei.

A iubi e ceva ce se face,
Un banal cuvânt, oricând rostit,
Dar iubirea în uitare zace,
Ca şi muribundul părăsit

Toate azi au în altfel măsură,
Rostul lumii-mi pare-ntors pe dos,
Omenirea gâlgâie de ură,
Timpul trece fără de folos.

Plec acolo, dincolo de astre,
Unde loc au unii dintre noi,
Într-un timp al marilor dezastre,
Cu speranţa unor alte vremuri noi.

joi, 9 octombrie 2014

Crez

Eu cred în poezie şi, firesc,
În versul care poate fi cântat,
Cel care nu-i gândit când e creat,
Fiind zămislit din har dumnezeiesc!

Nu cred în cel ce mintea îşi munceşte
Vorbei să-i dea o formă de-mprumut,
Şi numelui îşi pune început
Urlând la cer când nimeni nu-l citeşte.

Eu cred în poezie şi, firesc,
Nu pot să cred în versul şchiopătat,
Prea lung, ori, fără sens, prea mult scurtat,
Scris de acei ce scrisul şi-l gândesc.

Nu cred în versul care se dospeşte
Dar arătat ca ceva ce-i ad-hoc,
Al celui ce doar sieşi îşi voieşte
Cununa slavei şi întâiul loc.

Eu cred în poezie şi, firesc,
În versul care nu e-ncorsetat,
Şi prin dorinţă nu e-nduplecat
Formei cu care unii se mândresc.

Nu cred în cel ce-n scrisu-i scormoneşte
Trecuturi şi mormane de gunoi,
Ca mai apoi să-mproaşte cu noroi
În orişicine-n cale-i nimereşte.

Eu cred în poezie şi, firesc,
În cei ce datul şi-l mărturisesc.

miercuri, 8 octombrie 2014

Dacă, altfel...

Dacă s-ar stinge focurile toate
Când ploile grăbite stau sa cadă,
Cine-ar mai spune lumii că se poate
Prin întuneric umbra să se vadă?

La ţărmul mării de-ar veni vapoare
Când vântul le dă semne de furtună,
Cine-ar mai ști să spună că pe mare
E liniște și este vreme bună?

De-ar fi, în munţi, izvoarele să-ngheţe
In nopţile în care-i lună plină,
Cine-ar mai vrea, pe crestele semeţe,
Să urce, ca să urce spre lumină?

joi, 4 septembrie 2014

Lasă-ţi lumina...

Lasă lumina să stea aprinsă,
ea-n sine-i calea să ştiu s-ajung,
chiar de-i furtună, ori vreme bună,
noapte-nnegrită, ori plină zi...
Drumul mi-e lung,
pot rătăci...

Va fi o vreme încă furtună,
o vei simţi...
Eu voi tot merge, în miez de noapte,
spre miez de zi,
din prag de astăzi spre prag de mâine,
spre a-l păşi.

Ca altădată,
ştiu,
nu-mi e teamă,
trăznetul nopţii, vom auzi,
când se vor rupe munţii de gheaţă,
când apa mării, peste câmpii,
va năvăli să-i ceară vamă

Sloiuri de gheaţă,
de dimineaţă,
pe sub ferestre, vor adormi,
stând să aştepte miezul de zi,
ce, pe mai toate, le va topi.

Lasă lumina să stea aprinsă,
ea, doar, îmi spune,
ea tot îmi spune,
ce gândurile mari încă te-apasă...
despre trăirea maiestuoasă
ce te ridică,
visul ce-ţi spune că eşti învinsă,
speranţa serii, neprihănită,
ce se doreşte grabnic trăită,
fără de frică...

Lasă-ţi lumina, las-o aprinsă...
Eşti curioasă
dar neînvinsă...
Eşti mai frumoasă...

miercuri, 3 septembrie 2014

Pseudo-identitate

Oare noi mai ştim noi ce suntem?
Suntem oameni mari sau mici?
Suntem doar roboţi habotnici,
stăpâniţi de-al fricii bici?
Ne trăim de azi pe mâine,
învăţând să ne minţim,
Şi-l minţim pe cel de-aproape
ca să spunem că iubim...

Între formă şi esenţă
noi punem semnul egal,
Ca să ne-mbătăm cu gândul
că-i real doar ce-i real,
Şi credinţei îi dăm sensuri
după cum doar noi o vrem,
Şi ne facem, din dorinţă,
amuletă ori totem.

Prea seduşi de moda nouă,
drumuri facem prin noroi,
Ne-mpreunăm la-ntâmplare
fără gând spre mai apoi...
Şi, chiar dacă bem otravă,
vrem să nu ne-mbolnăvim,
Iar de cumva se întâmplă,
de Dumnezeu ne-amintim.

Mai nimic din lumea asta
nu ne pare-a fi normal,
Bunul simţ şi adevărul
are sens de ideal,
A ieşi, oricum, în faţă
e acum un obiectiv
Şi-a ucide pe oricine,
cu sau fără de motiv.

Suntem ceea ce nu suntem,
nici măsuri nu mai avem,
Ne-amintim că trece timpul,
dar nici asta nu vedem...
Ne trăim un azi habotnic,
a toate cunoscători,
Suntem buni numai la vorbe,
mai deloc faptuitori.

Viaţa-i marfă, omu-i marfă,
gându-i marfă-n galantar,
Forma-i cea care contează,
vorba-i pusă pe cântar,
Restul nu are valoare
când n-aduce un folos,
Doar ceea ce-i la vedere
e urât ori e frumos.

Astfel cum să ştim ce suntem?
Oare oameni putem fi,
Mai putem trăi-n iubire?
Ştim ce-nseamnă a iubi?
Mai putem avea prieteni,
sau prieteni buni ni-s banii?
Ştim că ne şi trece timpul
şi cu el ne trec şi anii?

luni, 7 iulie 2014

Învaţă...

Învaţă să baţi drumul...
Nu-i fi doar mergător,
Şi lasă-l să se vadă
vederii tuturor.

Învaţă întâmplării
să-i dai un sens firesc,
Că-ţi e de trebuinţă
în traiu-ţi omenesc.

Învaţă-te pe tine,
să fii ceea ce eşti,
Să nu apleci urechea
la cei ce-ţi spun poveşti...

Învaţă să faci bine
şi să nu ceri nimic,
Ca, peste timp, vreodată,
să nu te simţi prea mic.

Învaţă să mergi drumul...
Pe loc nu bate paşi
Şi nici nu te întoarce
să vezi ce urme laşi.

Învaţă să laşi viaţa
să-ţi dea, să poţi să dai,
Că va veni şi vremea
să dai ceea ce ai...

Învaţă să fii sigur
nu doar să presupui,
Să nu faci adevărul
ceva ce, în fapt, nu-i.

Învaţă că trecutul
e chiar de neschimbat,
Ca să nu-ţi ai îndemnul
de a-l mai voi urmat.

Învaţă să mergi drumul...
Nu-l tot dori schimbat,
Şi nici nu-i sta pe margini
că înspre mers ţi-i dat.

Învaţă că prin fapte,
poţi să cobori prea jos,
Că după o cădere
nu te mai simţi frumos.

Învaţă că-ncercarea
nu-i joc la nesfârşit,
Să poţi să-ţi fie somnul
tihnit şi liniştit.

Învaţă că-n războaie
doar morţii sunt eroi,
Ca lupta pentru viaţă
să nu-ţi fie război.

Învaţă să baţi drumul...
Nu-i căuta cusur,
Nu-l pune la-ndoială
când ţi-e urcuşul dur.

Învaţă, întrebării,
să-i cauţi un răspuns,
Că cel ce-l dai din ştiinţa-ţi,
nu este-ndeajuns.

Învaţă să-ţi laşi ochii
să vadă ce privesc,
Să nu vrei să se-nchidă
când ceva-i nefiresc.

Învaţă să vezi totul
şi-atunci când mergi grăbit,
Ca să nu-ţi dai motive
să fii dezamăgit...

Învaţă să baţi drumul...
Când eşti cu capu-n nori,
Priveşte către Ceruri
să vezi de nu cobori.

Învaţă că nu-i răul
cum tu îl vezi că-i rău,
Că pentru altu-i altfel,
de-ar fi în locul tău.

Învaţă să vezi norii
când cerul e senin,
Să nu te mai surprindă
furtunile când vin.

Învaţă să pui pasul,
de-a dreptul, apăsat,
Ca să nu uiţi de-a pururi
pe unde ai călcat.

Învaţă să baţi drumul...
Să nu te plângi că-i greu,
Şi du-l până la capat,
ţi-i dat de Dumnezeu...