Constatare de prezent

Sunt zilele, din ce în ce, mai scurte,
Dar eu aştept să vină primăvara,
Singurătăţii greu îi duc povara,
Doar paşii-mi mută frunzele prin curte.

Ceasu-i stricat... Bătăile-i prea multe,
Voit nepuse la numărătoare,
L-au învăţat cât de uşor se moare
Când de menirea-i nu a vrut s-asculte.

Mi se aşează brume peste pleoape
De-atât de multa-n viaţă veşnicie
În care parcă nimeni nu mai ştie
De amintirea celui de aproape.

E noaptea lungă, dar şi ziua-i lungă,
Dar şi așa puţine fac din toate
Din cât îmi e ştiut că se mai poate
Cât încă nu bat clopotele-n dungă.

De-ar fi să mor, durerea n-ar fi mare,
Ar fi ca o plecare mai grăbită
Din lumea ce, atât de obosită,
Îşi doarme somnul zilei în picioare.

De doruri gândul simt că-ncărunţeşte
Şi număr în zadar aceleaşi ore
Şi zile de-ntuneric, incolore,
În care toată viaţa mea îmbătrâneşte.

Leac prin purgatoriu

E iarnă și sunt tot mai pesimist,
Mă rătăcesc prin gânduri, văd departe,
Ceaţa e grea de parcă plouă trist,
În ceruri felinarele sunt sparte...

Speranțele au şi acum culoarea
Trecutului rămas în amintiri,
Şi neschimbată-n suflet e valoare
Prea mult neamintitelor iubiri.

Ştiu c-am gustat puţină veşnicie...
Urcam spre creste pe pereţi de stânci,
Şi am primi ca daruri apă vie
Să urc, de cad, din râpele adânci.

E iarnă şi-mi privesc melancolia
Ca umbră pe-al zăpezii alb curat,
Care-mi trezeşte-n noapte insomnia
De care m-aş fi vrut demult uitat.

Mi se se sufocă-n ger, de dor, dorinţa
În marea-mi renunţare la prezent,
Lovită fiind de jocul de-a voinţa
De-a fi tăcut şi, într-un fel absent.

Nici nu mai ştiu dacă mai simt căldura,
Ori mă invinge un absurd orgoliu
De-a-mi depăşi, prin nostalgii măsura,
Şi-a-mi fi tristeţea leac şi purgatoriu.

Cu orice zi...

Cu orice zi ce trece-s mai aproape
De liniştea neliniştilor vagi
Când voi putea păstra, închis sub pleope,
Un univers cu oameni ce-mi sunt dragi.

Destinul desenează hărţi sumare
Cu puncte şi repere în consens
Şi doar busola faptelor contrare
Dă sensului contrar realul sens.

Cu orice zi ce trece-s mai departe,
De timpul ce-mi revine-n amintiri,
Doar sufletul păstrează, peste moarte,
Trăirea-mplinitoarelor iubiri.

Cu orice zi ce trece mă îmbată
Tristeţi ce le uitasem în trecut,
Ca şi poveşti care "au fost odată"
Şi le-am trăit fiind nepriceput.

Venind din toamnă, înspre primăvară
Încerc s-adorm, să uit de-al iernii ger,
Să pot să uit că albul de afară
Lasă vazute urmele din Cer.

Cu orice zi ce trece, mai grăbite
Sunt clipele ce se hrănesc din noi,
Doar visele-mi rămân neispitite
Şi îmi aduc trăirile-napoi...

Ninsoare de circ

Ninge pe străzi cu clowni şi măscărici,
Şi-s peste tot dughene, ca în târg,
În marea lume-a sufletelor mici
Prostia dă mereu, mereu în pârg.

Modern înseamnă-a fi un saltimbanc,
Credinţa e deja un arhaism,
Voinţa e o mină antitanc
Lipsită de bun simţ şi realism.

Doar cei stupizi mai au un ideal,
Ne afişăm cu zâmbet oportun,
Duplicitatea e ceva din normal,
Şi viaţa un subiect de drept comun.

Să fii normal deja e demodat,
Ba chiar, cumva, un handicap sever,
Orice simbol e ieftin, expirat,
Şi orice geniu-i doar un gunoier.

Trăiri nu mai există, totu-i troc,
Un preţ corect plătit e ceva rar,
Iubirea e o marfă de talcioc,
Şi e normală trecerea-n zadar.

În luxul unei vieţi de acrobat
E mult mai bun un suflet second-hand,
Că ieftin fiind, uşor e de schimbat
De-i necesară încadrarea-n trend.

Căderea e firescul fapt banal,
Chiar necesară unui trai decent,
În care totul e principial,
Şi-i de folos a fi obedient.

Se fandosesc, în jur atâția mimi,
Şi fiecare-şi este important,
În lumea-n care toţi sunt anonimi
Şi circul, numai circu-i relevant.

Tot, din nimic

Dintr-un nimic te naşti în gândul meu
Şi mori de vânt mi-l macină uşor
În nori dispari şi reapari mereu,
Şi eşti detaliu, umbră şi decor.

Lăsând o urmă prinsă-n depărtare,
Plecând, îngheţi şi timpul ce-a apus,
Dar redevii o lacrimă de soare,
Ce dă contur cuvântului nespus.

Când inima-ţi e mare-nvolburată
Privirea îţi coboară în abis,
Mă-ntreb de-ţi e iubirea înecată
Sau doar te-ai adâncit prea mult în vis?

Mă pierd în ceaţă ca o destrămare
Că nu am argumente de ajuns
Să motivez că altceva mă doare
Nu simplul fapt că nu găsesc răspuns.

Şi îmi sculptezi un suflet şi mai dur
Din stânci ce le-ai lovit adeseori
Să mă obligi ca încă să îndur
Prea multa-ţi risipire de culori.

Îmi țeşi bucăți de suflet din cuvinte
Să poţi să simţi că sunt din nou întreg,
Astfel să pot să îmi aduc aminte
Că n-am motiv prezenţa să ţi-o neg.

Car după mine munţi de renunţare
Şi zbuciumul abia de-l mai ascund,
Mi-e pasul o continuă-ntrebare
Care nu-mi lasă timp să îmi răspund.

Și scriu, brodându-mi doru-n poezie
Să nu mai simt povara ce o port,
Tot ce e scris ţi se închină ţie,
Eu, de durere, nu mă mai suport...

Iubirea ta pe suflet îmi e cruce,
Aştept şi aşteptând mi-e tot mai greu...
Păcat de e, eu ştiu că îl pot duce...
Să mi te dea, îl rog pe Dumnezeu.

Testament de trubadur

Cât am putere scriu, încet,
Poemul ultim... Un crâmpei...
Am doar o urmă de regret
Că mulţi, pe formă, pun temei.

În lumea plină de arici,
A celor ce se vor poeţi,
Am fost cândva un vârf de bici
Şi-am pus coroane de scaieţi.

Vă scriu din nou cu vers fugar,
Direct şi fără-nflorituri,
Un gând al celui ce, hoinar,
Dă înţeles la aventuri.

Mă las ca semn, mă pun accent,
Nehotărătelor idei
Ca, readuse în prezent,
Să-şi aibă rosturi şi temei.

Iar dacă par cam istovit,
Ori câteodată sunt bufon,
Mă las citit, las la citit,
Urme de vârfuri de creion.

Că văd şi umbrele trecând,
Dinspre prezent înspre trecut,
Ori ceea ce au alţii-n gând,
Nu-i un secret, este ştiut.

Noapte de noapte, zi de zi
Am ars al lacrimilor scrum,
Tot încercând a regăsi
Motive mersului pe drum.

La urma-urmei, toate trec,
Chiar şi o stea plânge de dor,
Ca om venit-am, ca om plec,
Ca să ajung cândva să mor.

Nu mai vorbesc de moşteniri,
Nu-i cazul în acest moment,
Când, revenit din rătăciri,
Las doar cuvântu-n testament.

Ca Nero...

Precum făcut-a Nero, câteodată,
Aş vrea întregii lumi să îi dau foc,
Din temelie să se ardă toată
Ca să se poată face alta-n loc.

M-am săturat de cei ce văd lumina
Ca ceva ireal şi insipid
Şi-n lipsa ei ascunsă-i toată vina
Celui tiran... şi-s alţii puşi la zid.

Ne închinăm, cu multă nepăsare,
Impuselor, lumeştilor criterii,
Şi tot servim idei complementare
Celor ce-n drum ne pun numai mizerii.

De cei ca Cezar este lumea plină,
Şi Cleopatra încă e un mit,
Dar vinovaţi sunt cei fără de vină
Că pot trăi-ntre muchii de cuţit.

Îmi vine să-i dau foc, să văd cum arde,
Cum pulberea se face praf şi fum,
Cum cad blazoane şi dispar stindarde,
Şi amintirea lor dispare-n scrum.

Nu-s mulţi cei care vor să înţeleagă
Că nu-i nimic la voia întâmplării,
Că-i un cazan în clocot lumea-ntreagă,
Pusă mereu sub semnul întrebării.

Autograf şi formă

Eu nu mai am pe nimeni, ştiţi şi voi
Sunt rătăcit prin viscole şi ploi,
Şi ştiţi şi câtr vorbe se aud,
Când dau de ştire adevărul crud...

În umbra mea cuvintele-mi adun
Şi ceea ce-i de spus, în scris, tot spun,
Chiar dacă zac sub maldăre de praf
Şi-s, pentru mulţi, doar un autograf.

Din vorbă-n vorbă trec şi pun accent
Pe adevărul ce îl simt absent,
Şi-mpart pe doi, din când în când, la doi...
Absurdul cert al vremurilor noi.

Când despre vremuri vechi îmi amintesc
În juru-mi doar tăcerea o găsesc,
Nu mai vorbesc, am timp destul să scriu...
Oricum, destule las pe mai târziu.

Spun multe-n vorbe greu de înţeles,
Neacceptând absurdul ca progres,
Şi nici nu sunt adept consensual
Mereu prezentului discurs banal.

Tot ce-am trăit îmi este amănunt
Cu care definesc ceea ce sunt,
Viaţa în minte-mi scrie olograf
Eu doar redau, semnând, autograf.

Cândva ploua, şi astăzi o doresc,
Chiar dacă-i rece pot să o-ncălzesc,
Mă simt o formă de gheţar topit,
Mult prea bătrân şi reîntinerit.

Iremediabilul himeric

Mă-ntreb de-ai fi uitat aşa curând
Promisiuni ce le-am făcut în anii
Demult trecuţi, puţin înţelegând
Că-n toamnă, totuşi, goi rămân castanii...

Ne întrebam cum urcă în văzduh,
Atrase de al zborului miraj,
Frunze mânate de un straniu duh
Pierzându-şi al finalului curaj.

De când te caut unde n-am ajuns
Cu paşii obosiţi de-atâtea toamne,
Ca să găsesc măcar un vag răspuns
Atâtor întrebări… Dar unde, Doamne?

E-atâta-ndepărtare între noi,
Real trăim doar visul repetabil
Suntem înstrăinaţi şi-n suflet goi,
Şi ni-i trecutul iremediabil.

Să mă opresc? În care anotimp
Vom regăsi o nouă primăvară,
Când nu vom fi cu viaţa-n contratimp,
Şi nu o vom privi-o ca povară?

Tu mă mai ştii? Mai poate vorba ta,
Să dea-nţeles trăirii ce-o aveai
Când prin simţire binecuvânta
Şi deschidea o poartă către rai?

Am întrebări dar n-am nici un regret,
Durerile-au murit sub anestezic,
Uitarea-mi e îndemn şoptit, discret,
Să plec dintr-un trecut acum himeric!